De obicei, avem tendința să împărțim emoțiile în două categorii simple: cele „bune”, pe care le vrem, și cele „rele”, de care vrem să scăpăm.
Dar lucrurile sunt mai nuanțate de atât.
Nu orice emoție cu valență pozitivă este, automat, sănătoasă. Și nu orice emoție intensă este un semn bun.
Uneori, ceea ce pare entuziasm sau fericire este, de fapt, exaltare. Iar exaltarea apare adesea atunci când ne lăsăm duși de o poveste care depășește realitatea.
Poate fi o poveste despre superioritate, o soluție magică, o proiecție în care ceva sau cineva urmează să ne salveze, să ne rezolve viața, să ne confirme valoarea sau să ne scoată dintr-o suferință mai veche.
De aceea, exaltarea are întotdeauna ceva instabil în ea.
Putem simți semnalele prin: intensitate mare, agitație, nerăbdare, senzația că nu poți sta locului. Uneori apar chiar și semnale în corp: transpirație, tremur, suprastimulare. Iar după aceea vine, adesea, căderea: oboseală, lipsă de chef, epuizare, gol.
Parcă ai ars prea mult combustibil pentru ceva ce încă nu era real, ceea ce, de fapt, chiar este adevărat.
Ai investit multă energie într-o poveste care nu avea bază suficientă în realitate.
De aceea cred că exaltarea merită privită nu ca dovadă că „e bine”, ci ca un semnal că, undeva, rulează o proiecție care cere verificată.
Asta nu înseamnă că trebuie să devenim reci, sceptici sau incapabili de bucurie.
Scopul nu este să rupem tot ce e frumos dintr-un moment. Scopul este să ne reglăm de la iluzie la adevăr, astfel încât starea noastră să se transforme din exaltare în bucurie, liniște, modestie și claritate.
Să luăm un exemplu simplu: cunoști pe cineva nou și, foarte repede, începi să simți o intensitate mare. Nu mai este doar bucuria firească a întâlnirii, ci în fundal apare deja povestea: poate e sufletul pereche, poate asta o să mă salveze, poate în sfârșit viața mea se schimbă radical.
De aici până la exaltare nu mai e mult.
Dar exact această poveste te poate arunca apoi și în extrema cealaltă. Pentru că, atunci când realitatea începe să arate că omul acela este doar om, că relația trebuie construită, că nimeni nu te poate salva de propria ta muncă interioară, exaltarea se prăbușește și se poate transforma în disperare, confuzie sau dezamăgire.
Reglarea sănătoasă ar însemna altceva.
Da, pot să mă bucur de întâlnirea asta si pot să sper că de aici se poate construi prietenie, respect, apropiere.
Dar, în același timp, rămân conectat la realitate: viața mea rămâne responsabilitatea mea, stările mele rămân responsabilitatea mea, problemele mele nu se rezolvă magic prin apariția unui om nou.
Asta poate nu sună exaltant, dar este adevărat, și tocmai de aceea este sănătos.
Bucuria reală nu are nevoie de exagerare, nu are nevoie să transforme un început într-o promisiune absolută, nu are nevoie să umfle realitatea.
Ea poate fi mai liniștită, mai așezată, mai puțin spectaculoasă. Dar tocmai de aceea durează mai mult.