Cu siguranță fiecare dintre noi s-a confruntat cu vinovăția și cu tot ce vine la pachet cu ea: oboseală, consum, lipsă de sens, epuizare.
Când te simți vinovat, s-a întâmplat deja ceva în mintea ta: ai analizat ce ai făcut, ai ajuns la concluzia că ai greșit și simți că urmează o pedeapsă. Iar pedeapsa, de cele mai multe ori, înseamnă pierdere. Poate fi pierderea apropierii, a aprobării, a unei relații, a unui loc de muncă, a unei imagini bune despre tine sau a felului în care ai vrea să fii văzut.
În sensul ăsta, vinovăția este foarte legată de frica de a pierde ceva important.
De exemplu, dacă fac o promisiune unei prietene și nu o respect, iar ea se supără, se retrage, nu mai vorbește cu mine sau anulează planurile, vinovăția mea nu vine doar din faptul că am greșit. Vine și din pierderea pe care o simt sau o anticipez: pierd apropierea ei, aprobarea ei, planurile pe care mi le doream, poate și imaginea de „prietenă bună” pe care voiam s-o păstrez.
Aici cred că lucrurile devin mai interesante.
Pentru că uneori nu pierderea relației ne doare cel mai tare, ci pierderea imaginii. Povestea pe care ne-o spunem despre noi: „sunt un om bun”, „sunt responsabil”, „sunt iubitor”, „sunt atent”, „sunt răbdător”.
Când mă identific foarte tare cu această imagine și comportamentul meu nu o susține, apare vinovăția.
În alte cuvinte, nu mă doare doar greșeala. Mă doare și faptul că realitatea nu-mi mai susține povestea frumoasă despre mine.
Doar că aici e și capcana: realitatea nu poate susține perfecțiunea. Nici pentru mine, nici pentru tine, pentru nimeni. Suntem ființe complexe, avem și motivații bune, și motivații greșite. Avem și lumină, și zone imature, și frici, și slăbiciuni. Nu putem tăia jumătate din noi doar pentru că ne strică imaginea.
Cred că o parte din acest mecanism vine foarte devreme, din copilărie. Mintea învață repede ceva de genul: dacă ești copil bun, cuminte, studios, ești iubit; dacă nu, ești pedepsit, retras, certat, respins.
Așa învățăm că, pentru a primi iubirea și aprobarea de care avem nevoie, trebuie să fim într-un anumit fel.
În copilărie, asta are sens într-un fel, copilul chiar depinde de ceilalți. Chiar are nevoie de aprobare, grijă și protecție ca să supraviețuiască. De aceea vinovăția funcționează acolo ca un mecanism de adaptare.
Dar problema este că mulți dintre noi rămânem și ca adulți în aceeași logică.
Continuăm să credem că, dacă supărăm, dacă spunem nu, dacă alegem altfel decât se așteaptă ceilalți, urmează ceva foarte grav. Ca și cum pierderea aprobării ar însemna, încă, pierderea siguranței de bază.
Doar că nu mai suntem copii.
Adultul poate pierde și poate supraviețui pierderii. Adultul poate supăra, poate dezamăgi, poate spune nu și poate duce consecințele. Adultul poate alege integritatea chiar și atunci când imaginea lui are de suferit.
Dacă un copil ajunge să spună da când ar fi vrut să spună nu, să se ascundă, să mintă sau să se adapteze excesiv ca să nu piardă iubirea, e de înțeles. Dar adultul are deja alte resurse. Și, dacă nu le are încă, le poate construi.
Adultul poate să spună nu unei prietene, chiar dacă știe că asta o va supăra. Poate să facă o alegere sinceră, chiar dacă va pierde niște aprobare, niște imagine sau niște confort.
Iar când începe să trăiască așa, vinovăția se schimbă și ea.
Poate apărea, la început, ca automatism. Dar nu mai are aceeași putere, se liniștește mai repede. Pentru că omul începe să fie mai împăcat cu alegerile lui și mai responsabil pentru viața lui. Iar când ești împăcat că faci ceea ce este corect pentru tine, vinovăția nu te mai poate stăpâni în același fel.
Și mai e ceva important: atunci când chiar greșești, te poți ierta mai ușor.
Nu pentru că greșeala nu contează, ci pentru că nu mai pui pe tine presiunea unei perfecțiuni imposibile. Nu te mai aștepți să fii fără cusur. Nu mai aperi cu atâta disperare o imagine falsă.
Te uiți la greșeală, o recunoști, repari dacă poți și mergi mai departe.
Poate că asta este una dintre marile diferențe dintre copilul rămas în noi și adultul care începe să se maturizeze: copilul se teme că, dacă greșește, pierde iubirea. Adultul înțelege că poate greși, poate pierde, poate repara și poate rămâne, totuși, întreg.
