Aud deseori „nu știu ce să fac”, chiar în momentul în care problema a devenit deja mai clară și minciunile, iluziile și confuzia din jurul ei au început să cadă.
Și mă întreb de fiecare dată de ce, tocmai atunci când lucrurile ar trebui să fie mai simple, mintea simte nevoia să complice din nou totul. De ce, în loc să facă următorul pas, începe să se învârtă iar în întrebări despre cum se va întâmpla schimbarea, cât va dura, ce alte obstacole vor mai apărea și dacă va fi în stare să ducă tot procesul până la capăt.
Dar răspunsul este, de multe ori, foarte simplu: nu trebuie să știi de la început cum rezolvi întreaga problemă. Trebuie doar să știi ce ai de făcut acum.
Nu ai nevoie să vezi tot procesul schimbării ca să începi. Ai nevoie să vezi următorul pas.
De fapt, însumarea acestor pași mici, făcuți corect în prezent, este cea care duce în timp la schimbarea mare pe care mintea nu o poate controla și nici anticipa cum și-ar dori.
Capcana minții este să te facă să crezi că ai nevoie de toate informațiile înainte să faci ceva. Dar, în realitate, foarte des nu vrei toate informațiile pentru că ele sunt necesare, ci pentru că ai vrea să controlezi. Ai vrea să știi totul dinainte, să nu te confrunți cu necunoscutul, să nu greșești, să nu doară și, dacă se poate, să nu fie nevoie de prea multă muncă.
Să presupunem, de exemplu, că ajungi la concluzia că problema ta nu este jobul, dieta sau contextul exterior, ci victimizarea. Care e soluția?
Soluția este să te oprești din victimizare.
Doar că un mecanism în care ai investit poate 20 sau 30 de ani nu se va opri printr-o singură decizie. Iar a înțelege asta nu este slăbiciune, ci maturitate.
Așadar, decizia ta nu va fi că de mâine nu te vei mai victimiza niciodată. Decizia ta va fi că vrei să devii mai conștient și mai conectat la viața ta interioară, astfel încât, de fiecare dată când te surprinzi că aluneci în victimizare, să te observi și să te oprești.
Acolo este munca. Nu într-o rezolvare spectaculoasă, ci în momentul concret în care te vezi și nu te mai lași dus mai departe de mecanism.
Te oprești astăzi, te oprești mâine, te oprești din nou peste o săptămână. Și, cu fiecare astfel de decizie, mecanismul slăbește puțin, pentru că nu-l mai validezi și nu-l mai hrănești cu energie.
De aceea nu trebuie să știi cum vei schimba tot mecanismul, cât va dura și prin ce vei mai trece. Trebuie doar să știi înspre ce vrei să mergi și să fii atent la ce îți cere prezentul.
Deseori, oamenii se sperie de responsabilitatea conștienței. Sună obositor să te observi mereu, să te corectezi, să nu mai funcționezi automat.
Dar care este alternativa? Să repeți aceleași mecanisme, aceleași greșeli, același întuneric, doar pentru că a fi prezent cere mai multă muncă?
Îmi vine în minte foarte des ideea formulată de Neale Donald Walsch în Conversații cu Dumnezeu: o viață ai de trăit. O poți trăi conștient și cu sens sau inconștient, în întuneric. Oricum ar fi, tot va trece.
Așa că poate întrebarea nu este dacă știi cum rezolvi întreaga problemă. Poate întrebarea reală este dacă ești dispus să faci, astăzi, următorul pas adevărat.