M-am confruntat de multe ori cu stări de epuizare fizică, mentală și emoțională fără să înțeleg imediat care era cauza reală.
Am presupus, deseori, că este stresul muncii, relația, alimentația, lipsa mișcării sau alte aspecte ale vieții. Și, desigur, toate acestea aveau partea lor, mai ales atunci când luam decizii din motivații greșite.
Dar, privind mai sincer, am descoperit că unul dintre lucrurile care mă consuma cel mai tare era victimizarea.
Nu problema în sine, ci felul în care mă raportam la ea.
Pentru că problemele, oricât de incomode ar fi, au aproape întotdeauna și soluții, dacă ești cu adevărat preocupat să le găsești.
În schimb, prin victimizare, problema începe să pară prea mare, prea complicată, prea nedreaptă, prea legată de alții ca să mai poți face ceva.
Și, din acel punct, nu mai cauți clar soluția, ci cauți, fără să-ți dai seama, justificarea neputinței.
Cred că aici este cea mai mare diferență dintre cele două: responsabilitatea te pune în mișcare, victimizarea te ține blocat.
Victimizarea apare adesea atunci când nu vrem, sau ne este prea greu, să ne asumăm greșelile care au contribuit la problema prezentă și deciziile dificile care ar fi necesare pentru a ieși din ea.
Pe undeva, am vrea să fim salvați.
Dar sunt lucruri din viața noastră pe care nimeni nu le poate trăi, decide și schimba în locul nostru. Oamenii ne pot susține, ne pot iubi, ne pot ghida, dar nu ne pot trăi viața în locul nostru.
Dacă suntem foarte sinceri, putem observa că victimizarea are și beneficii secundare.
Ne poate face să ne simțim speciali: „problema mea pare mai mare, suferința mea pare mai importantă.”
Ne poate da impresia că merităm un tratament aparte: „cu mine trebuie să fii mai atent”, „acum nu mă poți confrunta”, „eu sufăr, deci regulile sunt altele.”
Ne poate aduce mai multă atenție, mai multă compasiune, mai mult sprijin.
Și ne poate oferi chiar și un mod de a controla: prin învinovățire, prin presiune, prin ideea că ceilalți ne fac să suferim, când, uneori, o mare parte din suferință este întreținută chiar de faptul că evităm adevărul și deciziile necesare.
Toate aceste beneficii există, însă costul lor este foarte mare.
Pentru că victimizarea ne scapă, pe moment, de muncă, dar ne lasă cu problema.
Responsabilitatea, în schimb, cere mai mult la început, dar produce cu adevărat schimbare pe termen lung.
Când începi să ieși din victimizare și să te responsabilizezi, apar și alte consecințe pozitive:
- epuizarea se reduce și este înlocuită de mai multă așezare,
- problemele încep să se reducă pentru că iei decizii,
- încrederea în tine crește, pentru că vezi că ai resurse,
- sentimentul de sens revine, pentru că nu te mai simți neputincios în legătură cu propria ta viață,
- și, în timp, poți deveni chiar o sursă de sprijin pentru alții.
Responsabilitatea nu înseamnă să te acuzi, să ignori nedreptățile reale și nici să negi faptul că ai fost rănit.
Responsabilitatea te ajută să nu transformi suferința într-o identitate, să nu rămâi blocat în neputință și să nu te obișnuiești atât de tare cu rolul de victimă încât să nu mai vezi ieșirea.
Poate că asta este una dintre cele mai importante întrebări pe care ni le putem pune când ne simțim blocați:
Vreau cu adevărat să rezolv problema?
Sau încă mai am, fără să-mi dau seama, anumite beneficii din felul în care sufăr?
E o întrebare inconfortabilă, dar, de multe ori, foarte eliberatoare.
Pentru că din momentul în care răspunsul devine sincer, începe și schimbarea reală.