Am văzut de curând o postare pe Instagram a unei femei care povestea că s-a vindecat de depresie gătind. Spunea că timpul petrecut în terapie, analizând depresia, nu a ajutat-o la fel de mult.
Am rezonat puternic cu perspectiva ei.
Nu pentru că aș vrea să minimizez importanța psihoterapiei. Dimpotrivă. Cred că poate fi unul dintre cele mai valoroase instrumente în lucrul cu depresia și anxietatea, atunci când este folosit bine și te îndreaptă înapoi spre viață, spre funcționalitate, spre real.
Problema apare atunci când, aflându-te deja într-o stare foarte grea, petreci tot mai mult timp supranalizând cauza acelei stări.
În punctul acela, te asiguri adesea de un singur lucru: că te vei afunda și mai mult în ea.
Nu pentru că întrebările nu ar fi importante, ci pentru că, în fazele cele mai grele, cauzele sunt deseori prea complexe, prea multe sau prea adânci ca să te ajute imediat simpla lor înțelegere.
Ce ajută, de multe ori, este altceva: să începi să ai grijă de viața ta.
De lucrurile simple: gătit, spălat vase, ordine în casă, somn, igienă, muncă, pasiuni, mișcare, relații, gesturi mici de sprijin oferite altora.
Tocmai de aceste lucruri avem tendința să ne îndepărtăm când ne simțim foarte rău. Și tocmai ele pot deveni, în timp, unele dintre cele mai importante forme de salvare.
Par prea simple ca să fie decisive, dar, de multe ori, exact asta sunt.
Când începi să te întorci la viața concretă, se întâmplă ceva greu de explicat până nu treci prin asta: stările grele încep să se așeze, stabilitatea interioară crește, relațiile se limpezesc, munca merge mai bine, corpul se reglează, iar lucrurile care păreau imposibil de înțeles devin, treptat, mai clare.
Răspunsurile pe care le căutai disperat pot apărea apoi într-un loc banal: la duș, în timp ce gătești, pe drum, în timp ce faci ordine sau îți vezi de treabă.
Nu pentru că ai abandonat problema, ci pentru că ai ieșit din lupta obsesivă cu ea.
Cred că ceea ce ne scapă adesea este că, atunci când vrem cu disperare să găsim cauze, să scăpăm imediat de stări și să rezolvăm totul cât mai repede, de fapt vrem să controlăm.
Vrem să înțelegem complet, să rezolvăm complet, să nu mai simțim nimic greu, dacă se poate, chiar de ieri.
Dar renunțarea la această grabă de a „rezolva” totul nu este renunțare la tine, este renunțare la control.
Și dacă reușești să faci asta, devii mai smerit în fața vieții. Înțelegi că este prea complexă ca să o poți forța să funcționeze după ritmul minții tale. Și începi să te ocupi de ceea ce cere atenția ta imediată: somn, hrană, muncă, relaționare, ordine, corp, rutină.
În timp ce tu faci partea ta, viața te ajută în alte modalități.
Mulți dintre noi am rămas cu impresia că problemele mari cer soluții mari, complexe, spectaculoase. Că vindecarea trebuie să vină dintr-un răspuns genial, dintr-o revelație totală, dintr-o înțelegere perfectă.
Dar viața simplă are, de multe ori, un impact mai mare decât soluțiile sofisticate.
Poate nu întâmplător, în multe tradiții spirituale, oamenii petrec ore întregi făcând lucruri simple: curățând, gătind, repetând gesturi de bază cu prezență și atenție. Nu pentru că acestea ar fi lipsite de sens, ci pentru că tocmai în ele omul se reîntoarce la realitate.
Și poate că asta uităm și noi: că nu avem nevoie de încă o enciclopedie de răspunsuri, ci de o viață trăită mai simplu, mai concret și mai prezent.
De aceea, cred că psihoterapia este cu adevărat eficientă atunci când nu te lasă să te pierzi în supranaliză, ci te ajută să înțelegi suficient cât să poți reveni la viață. La ceea ce este practic.
Am avut și eu două perioade foarte dificile de depresie și anxietate, în care nu mai vedeam nicio ieșire. În ambele, lucrurile simple au fost primul pas real spre mai bine. Iar abia după aceea au venit și răspunsurile.
Și astăzi știu ceva ce atunci nu știam: chiar dacă aș fi primit toate răspunsurile mai devreme, tot de la viața concretă ar fi trebuit să încep.
Pentru că soluțiile intelectuale, de unele singure, nu îți schimbă viața, să o trăiești, în schimb, face diferența.