Zilele trecute m-am surprins într-un discurs interior foarte dur, imediat după ce ajunsesem acasă și îmi dădusem seama că uitasem să-mi cumpăr niște pastile de la farmacie.
Vocea din mintea mea mă făcea să mă simt mică, superficială, aiurită. Mi se strânsese stomacul și simțeam cum corpul intră în agitație: bătăi mai rapide ale inimii, transpirație, respirație mai grea. Îmi sunt stări cunoscute și nu mă mai sperie. Le recunosc deja ca pe niște semnale că, undeva, mă mint sau cer prea mult de la mine.
Am avut norocul să mă surprind exact în acel moment și să pot asculta, dintr-o oarecare distanță, felul în care îmi vorbeam: cu ostilitate, nervi, lipsă de blândețe.
Și atunci m-am oprit și m-am întrebat sincer:
De ce simți atâta ostilitate față de tine doar pentru că ai uitat să cumperi niște pastile?
De ce te faci superficială dintr-un asemenea motiv?
De ce ai așteptarea să ții minte totul, mai ales într-o zi aglomerată?
În momentul în care m-am reconectat la realitate, la faptul simplu că ceream prea mult de la mine, corpul s-a liniștit aproape imediat. Stomacul s-a relaxat, agitația a scăzut și totul s-a așezat.
Adevărul era mult mai simplu: Oamenii uită, se încurcă, greșesc, și asta e normal.
Adevărul a adus cu el și compasiune. Dar, dincolo de compasiune, am putut vedea și ceva mai adânc și mai greu de acceptat:
Nu putem să ne vorbim cu blândețe cât timp, în adâncul nostru, încă ne cerem să fim perfecți.
Degeaba încercăm să ne schimbăm tonul interior dacă dorința de perfecțiune rămâne neatinsă. Blândețea nu prinde rădăcini într-un loc în care, de fapt, încă ni se cere să nu greșim, să nu uităm, să nu ne încurcăm, să nu avem limite.
Este la fel ca în anxietate: facem exerciții de respirație ca să gestionăm atacurile de panică, fără să ne uităm la nevoia de control care le întreține. Exercițiile ajută, desigur, dar nu ating problema de fond.
E util să învățăm să ne observăm discursul interior și să-l corectăm. Dar, până când nu lucrăm și la dorința de perfecțiune, critica de sine va reveni mereu pe altă ușă.
Iar cei care au făcut cu adevărat munca asta știu cum se simte diferența.
Când vocea interioară devine mai blândă în mod real, nu sună artificial. Nu seamănă cu o afirmație pozitivă repetată mecanic, ci vine firesc, cu căldură. Cu o relaxare pe care o simți imediat și în corp.
Așa începe vindecarea: nu doar când înveți să vorbești mai frumos cu tine, ci când renunți, în sfârșit, să-ți mai ceri imposibilul.