Există în fiecare dintre noi o parte care ar vrea să controleze: stările, emoțiile, oamenii, evenimentele și, uneori, chiar viața.
Spunem adesea că știm deja că nu avem control. Dar a ști, la nivel teoretic, nu este suficient.
Putem cunoaște multe adevăruri și totuși să trăim ca și cum nu le-am înțeles niciodată. Cunoașterea nu schimbă mare lucru până când nu este integrată.
Iar a integra un adevăr înseamnă să gândești, să vorbești și să te comporți ca și cum acel adevăr ar fi real.
În cazul anxietății, se văd foarte des trei mari forme de control:
Prima este controlul stărilor: încercarea de a scăpa de emoții, de simptome și de orice disconfort interior.
A doua este controlul imaginii: preocuparea pentru felul în care suntem percepuți, pentru rolul pe care îl menținem în fața celorlalți.
A treia este controlul oamenilor apropiați: dorința ca partenerul, familia, colegii sau prietenii să reacționeze așa cum vrem noi.
Problema este că niciuna dintre aceste zone nu poate fi controlată:
Stările pot fi înțelese, acceptate și gestionate cu răbdare. Dar nu controlate.
Imaginea pe care ceilalți și-o fac despre noi depinde, de multe ori, mai mult de ei decât de noi: de propriile lor filtre, interese, frici și limite.
Iar comportamentul celorlalți nu poate fi controlat decât prin presiune sau manipulare. Și chiar și atunci, cu un cost mare și doar pentru un timp.
De aici apare una dintre marile tensiuni ale anxietății: lupta dintre dorința noastră de control și realitatea faptului că nu avem acel control.
Iar această luptă consumă liniștea, bucuria, starea bună.
În timp, din acest consum apare o neliniște aproape constantă. Iar cu cât neliniștea crește, cu atât vrem să controlăm mai mult. Simptomele se intensifică, apoi vrem să le controlăm și pe ele. Și astfel se formează cercul vicios.
Anxietatea nu este doar frică. Este adesea și epuizarea unei minți care încearcă să stăpânească ceea ce nu poate fi stăpânit.
Ieșirea nu începe prin mai mult control, ci prin altă raportare.
Putem începe prin a ne observa sincer nevoia de control, fără judecată, și cu pași mici, să începem să facem schimbări.
De exemplu, putem recunoaște că ne dorim mult să fim văzuți ca oameni buni, plăcuți, respectați. Dar, în loc să încercăm să controlăm acest proces, putem alege să ne întoarcem la viața noastră, la valorile noastre și la ceea ce avem de făcut, acceptând cu mai multă modestie că unii oameni tot nu ne vor vedea așa cum ne-am dori.
Asta nu înseamnă pasivitate, ci maturizare.
În cele din urmă, orice decizie vine cu un cost.
Dacă încerc să controlez percepția altora despre mine, mă va costa liniștea.
Dacă renunț la acest control, mă va costa disconfortul de a nu fi plăcut de toată lumea.
Dacă iau decizii doar din obligație, mă va costa neliniștea.
Dacă aleg să fiu autentic și să spun nu, mă poate costa vinovăția de moment.
Nu putem trăi fără costuri. Putem doar alege ce costuri suntem dispuși să ducem.
Iar aici merită toată sinceritatea noastră, pentru că unele costuri sunt trecătoare și ne maturizează, iar altele ne consumă ani întregi din viață.
De multe ori, vindecarea începe exact aici: în momentul în care nu ne mai întrebăm cum să controlăm mai bine, ci ce adevăr suntem, în sfârșit, dispuși să acceptăm.