Perfecționismul e aproape mereu prezentat ca o calitate. Spui despre tine că ești perfecționist și lumea dă din cap, impresionată, gândindu-se la standarde înalte, atenție la detalii, implicare totală. Sună ca ceva ce faci pentru ceilalți: pentru muncă, pentru familie, pentru oamenii care contează pe tine.
Dar… perfecționismul nu e ceva ce facem pentru alții, sau pentru a ne susține caracterul, valorile. E ceva ce facem pentru noi, ca să ne apărăm imaginea: felul în care ieșim în evidență, versiunea din noi care e văzută, judecată și, sperăm, aprobată.
Nu perfecțiunea ne lipsește, ci acceptarea faptului că nu avem nevoie de ea.
De multe ori, în cabinet, văd exact mecanismul ăsta: cineva vine epuizat, nu pentru că are prea multă muncă, ci pentru că poartă, în plus față de muncă, greutatea de a părea că o face impecabil. Iar imaginea este una dintre cele mai frecvente cauze ale anxietății pe care le întâlnesc, atât la cei cu care lucrez, cât și în mine însămi.
Când o parte prea mare din liniștea ta depinde de felul în care te văd ceilalți, ai lăsat în exterior ceva ce trebuia să rămână în interior. Ai început să cauți validare excesiv în exterior, când de fapt singura validare care te poate liniști cu adevărat vine din interior, din propria conștiință, din conștientizarea faptului că ai făcut ce trebuia față de tine.
Ceva ce majoritatea ignoră când vorbesc de acest subiect este faptul că uneori oamenii se vor supăra pe tine. Se vor supăra că n-ai fost perfect, că ai greșit ceva, că te-ai arătat întreg și imperfect, în loc de versiunea lustruită pe care o așteptau. Dar și asta e în regulă, pentru că nu e o dovadă că ai greșit ceva. E doar ce se întâmplă atunci când te oprești din performat și începi, pur și simplu, să exiști.
Ce pierzi fără să observi
Fiecare fărâmă de energie care se duce în administrarea imaginii e energie care nu mai ajunge la tine, la cine ești cu adevărat. Ăsta e costul tăcut al perfecționismului: sufocă autenticitatea. Iar autenticitatea nu e un moft, e hrană pentru suflet. E ceea ce te face să te simți tu însuți în propria ta viață, nu ca o versiune foarte convingătoare a cuiva care are totul sub control.
Când ești tot timpul ocupat să monitorizezi imaginea, s-o ajustezi, s-o aperi, nu mai rămâne loc să fii, pur și simplu. Nu-ți mai alegi cuvintele pentru că sunt adevărate, ci le alegi pentru că sunt sigure. Nu faci lucrurile pentru că îți pasă de ele, ci pentru că nu-ți poți permite să arate rău. Undeva, în tot procesul ăsta, tu, cel real, devii din ce în ce mai tăcut, până nu mai știi sigur ce ai face dacă nimeni nu s-ar uita. Astfel, motivațiile tale reale se pierd în jocul performanței.
Amânarea pe care perfecționismul o ascunde bine
Aici perfecționismul devine cu adevărat viclean, și tot aici se vede clar ce este el de fapt: un mecanism de frică.
Perfecționismul nu doar că te face să muncești în exces, te face și să eviți să începi ceea ce te temi că n-o să iasă perfect: emailul pe care-l tot amâni, proiectul pe care-l eviți, discuția pe care știi că trebuie s-o ai.
În spatele multora dintre astea nu stă lenea, ci frica: frica să nu faci ceva și să nu iasă suficient de bine, și imaginea ta să aibă de suferit. Așa că amâni, aștepți momentul în care te vei simți mai pregătit, mai capabil, mai sigur că iese bine. Momentul ăla nu vine, pentru că niciodată nu a fost cu adevărat despre pregătire: a fost despre cum vei fi văzut dacă nu iese bine.
Nu amânarea e problema, ci minciuna din spatele ei: îți spui că nu ai timp, că nu e momentul, că te ocupi mâine, când adevărul e mult mai simplu, dar și mai incomod: îți e frică să nu strici imaginea pe care o aperi.
Și aici apare adevărata pagubă, pentru că se creează o distanță între ce simți că trebuie făcut și ce faci de fapt. Simți impulsul de a acționa, și te vezi neacționând, iar acea distanță nu rămâne tăcută: se transformă în tensiune. Într-un fond continuu de neliniște de fiecare dată când te gândești la lucrul pe care-l eviți, în anxietate care pare că vine de nicăieri, deși vine exact de aici: din distanța dintre valorile tale și comportamentul tău, creată de frica de imagine.
Ce încearcă anxietatea să-ți spună
Dacă rămâi cu un singur lucru din tot ce ai citit până acum, să fie ăsta: anxietatea pe care ți-o dă perfecționismul nu e întâmplătoare și nu e o defecțiune, e un semnal. Sistemul tău interior îți spune că ai pus prea multă greutate pe ceva de suprafață, pe cum arăți în ochii altora, și prea puțină pe ce contează cu adevărat, pe ce prețuiești, pe ce ai face dacă nimeni nu te-ar evalua.
Semnalul ăsta merită ascultat, nu redus la tăcere. Nu prin mai mult efort să fii perfect, pentru că asta doar mărește volumul, ci printr-o întrebare complet diferită: Ce aș face acum, dacă nu mi-ar fi frică de cum arată? Ce aș începe, aș spune sau aș termina, dacă imaginea mea n-ar fi în joc?
Nu trebuie să răspunzi nici la asta perfect. Trebuie doar să începi să observi când frica de cum vei fi văzut conduce, în liniște, tot contextul. Poate că exact acolo, în observația asta simplă, începe drumul înapoi spre tine, dincolo de imaginea pe care ai tot apărat-o.