Tatăl meu a murit când aveam 7 ani. Mi-a fost foarte drag și l-am simțit mereu mai aproape de un prieten foarte bun decât de un părinte.
Mi-a fost greu să procesez pierderea. Ca dovadă, am vorbit pentru prima dată despre ea abia după 8 ani, iar terapia pe acest subiect a venit încă 8 ani mai târziu.
Au fost 16 ani de reprimare, negare și emoții blocate. Ani în care reacționam disproporționat la orice mă ducea, direct sau indirect, cu gândul la moarte, pierdere sau despărțire: un animal mort, o scenă tristă dintr-un film, un moment greu într-o relație.
Mult timp am crezut că port în mine o rană de abandon care îmi va afecta mereu relațiile și în fața căreia nu pot face mare lucru.
Dar, pe măsură ce m-am maturizat și am înțeles mai mult despre natura umană, am început să observ ceva: gândurile despre pierderea tatălui meu apăreau mai ales în momentele grele, nu în cele bune.
Cu alte cuvinte, mintea mea aducea din nou în față acea pierdere exact atunci când căutam, fără să-mi dau seama, o explicație pentru suferința din prezent.
„Sufăr pentru că m-ai părăsit, exact așa cum a făcut-o și tatăl meu.”
Dar, de multe ori, adevărul era altul.
Sufeream pentru că renunțasem prea mult la mine. Pentru că îmi lăsasem viața, plăcerile, responsabilitățile și sensul în mâinile altcuiva. Pentru că mă agățasem de o relație cu speranța că partenerul va gestiona ceea ce era, de fapt, responsabilitatea mea: starea mea, echilibrul meu, sensul meu. Pentru că îmi construisem iluzii despre cine este celălalt, iar prăbușirea lor era dureroasă.
Când eram copil, da, m-am simțit abandonată. Eram prea mică pentru a fi responsabilă singură de viața mea. Aveam nevoie reală de sprijin, de protecție. Și chiar și atunci, nu a fost un abandon, pentru că mama mea a fost acolo și m-a susținut până am devenit adult.
Dar adultul nu mai poate fi abandonat în același fel.
Adultul poate fi părăsit, poate fi rănit, poate suferi. Dar nu mai este neajutorat în felul în care este un copil. Adultul are, sau poate construi, resursele necesare să-și gestioneze viața: profesional, emoțional, practic, relațional.
Sigur că ne dorim un partener. Dar dacă vrem o relație sănătoasă, trebuie să împărtășim cu partenerul o viață care este în responsabilitatea noastră, nu s-o pasăm, conștient sau inconștient, înspre celălalt.
Și atunci apare întrebarea: de ce trăim despărțirea sau distanțarea ca pe un abandon?
Pentru că, în mulți dintre noi, există încă o parte rămasă, din punct de vedere emoțional, copil. O parte care nu s-a maturizat suficient și care trăiește prezentul prin frica veche a copilului.
Așa se face că, deși știm să muncim, să gătim, să ne plătim facturile și să ne gestionăm singuri viața, emoțional rămânem uneori blocați la vârste preadolescente.
Rămânem copilul de 7 ani care se teme că, dacă este lăsat singur, nu va ști ce să facă cu viața lui și cine va avea grijă de stările lui.
Doar că astăzi nu mai suntem acel copil.
Iar maturizarea emoțională nu se produce doar pentru că am înțeles asta o dată. Așa cum ai muncit ca să înveți să gătești, să lucrezi sau să te descurci în viață, tot așa trebuie să muncești și pentru inteligența emoțională. Citești, înveți, te observi, ceri ajutor, lucrezi cu cineva care vede mai clar decât tine și rămâi în proces.
În timp, după multe decizii și multe înțelegeri, adultul din tine începe să preia tot mai mult din decizii. Și, poate cel mai important, începe să țină el de mână copilul interior care încă se mai teme.
Frica nu dispare neapărat complet, dar devine o frică pe care o poți conține.
Iar de aici începe ceva ce mulți dintre noi căutăm ani întregi: stabilitatea emoțională.
