Fiecare dintre noi are o formă de ghidare interioară. Un fel de voce mai liniștită, mai discretă, care ne poate arăta când ceva ni se potrivește și când ceva din felul în care trăim începe să ne îndepărteze de noi.
Problema este că mulți nu mai știm să o ascultăm.
Uneori chiar am fost învățați să o ignorăm: „Lasă ce simți. Important e ce ai de făcut.”
Dar, din experiența mea, atunci când ne ignorăm prea mult adevărul interior și luăm decizii constant din obligație, din imagine, din datorie sau din calcul rece, încep să apară și consecințele.
Pentru mine, astfel de alegeri au dus, în timp, la lipsă de sens, la nopți nedormite, la atacuri de panică și la stări depresive. Iar lucrul cu oamenii mi-a confirmat de multe ori că anxietatea nu apare doar din frică, ci poate fi întreținută și de felul în care trăim împotriva a ceva important din noi.
Când oamenii ajung să înțeleagă asta, întrebarea pe care o aud foarte des este:
„Și acum ce fac?”
Pentru că, dacă te-ai obișnuit ani la rând să te ignori, nu mai știi imediat cum să te întorci spre tine. Și e normal, căci asta cere timp, atenție și, uneori, ajutor.
Nu cred că problema este că nu avem deloc aceste semnale. Cred că ele există deja, doar că am devenit foarte buni în a trece peste ele.
Uneori apar ca gânduri discrete:
„Nu vreau asta.”
„Nu mi se potrivește.”
„Ce obositor este.”
„Mi se scurge energia.”
Alteori apar ca gânduri pe care nu vrem să le auzim:
„Nu sunt corect acum.”
„Cred că e o greșeală.”
„Exagerez.”
„Asta e o minciună.”
Și, uneori, apar și în corp: o strângere în stomac, greață, tensiune, impulsul de a pleca, de a te retrage, senzația că ceva din tine se împotrivește.
Nu spun că orice simptom corporal trebuie interpretat psihologic și nici că orice disconfort este „adevărul tău”. Dar cred că, uneori, corpul și mintea ne semnalează mai repede decât vrem să recunoaștem că ceva din ce facem nu ne priește.
Partea mai grea este că a asculta aceste semnale presupune și consecințe.
Este greu să accepți că jobul în care ești nu ți se mai potrivește. Pentru că asta poate însemna schimbare, nesiguranță, renunțare, muncă și pierderi.
Este greu să recunoști că o relație nu mai este potrivită pentru tine. Pentru că asta poate însemna adevăruri dureroase, prăbușirea unor iluzii și, uneori, despărțire.
Dar nu întotdeauna semnalele sunt atât de mari.
Uneori ele apar în lucruri mici:
– rămâi într-o discuție care te obosește doar pentru că nu vrei să pari nepoliticos,
– mergi la un eveniment pe care îl simți ca pe o corvoadă doar pentru că altfel „se supără lumea”,
– mănânci ceva ce nu vrei doar ca să nu pari lipsit de respect,
– spui „da” la sex, la întâlniri, la planuri sau la obligații pe care nu le simți, doar ca să nu dezamăgești.
Și aici începe, de multe ori, ruptura.
Nu în marile trădări dramatice, ci în micile decizii repetate în care alegi imaginea, evitarea sau aprobarea celorlalți în locul sincerității față de tine.
Iar când trăiești prea mult așa, neliniștea începe să crească. Uneori sub formă de agitație, alteori sub formă de neatenție, gol interior, anxietate sau lipsă de sens.
De aceea, anxietatea poate fi, în unele cazuri, și un semnal de avertizare: că ceva din felul în care trăiești cere atenție.
Nu cred că aceasta este singura cauză a anxietății și nici că totul se reduce la „ascultă-ți simțurile”. Dar cred că pentru mulți oameni este o piesă importantă din puzzle.
Poate ajuta să observi mai atent cum te simți după anumite decizii.
Cum te simți după ce spui „da” din obligație?
Cum te simți după ce faci ceva doar ca să păstrezi imaginea?
Cum te simți după ce te trădezi puțin, doar ca să eviți un conflict?
Și, pe de altă parte: Cum te simți după o decizie sinceră, chiar dacă nu este comodă? Mai liniștit, ușurat, viu?
Deciziile sincere nu sunt întotdeauna ușoare. Uneori aduc reproșuri, pierderi, tensiune și presiune. Tocmai de aceea nu trebuie romantizate. Ele cer curaj, discernământ și, adesea, sprijin.
Dar cred că merită să începem măcar de aici: să nu mai ignorăm automat semnalele mici.
Pentru că, uneori, ceea ce numim anxietate este și felul în care viața noastră interioară ne spune: așa nu mai merge.