Ruminația înseamnă, pe scurt, să rămâi prins în aceeași gândire repetitivă despre ceva care te neliniștește, cu impresia că, dacă te mai gândești puțin, vei găsi în sfârșit răspunsul și te vei liniști.
Doar că asta nu se întâmplă.
Aici este și diferența importantă dintre ruminație și rezolvarea reală a unei probleme. Când încerci cu adevărat să rezolvi ceva, te gândești, analizezi, poate faci o pauză, ajungi la o concluzie și procesul se încheie. Chiar dacă nu rezolvi totul pe loc, măcar există o direcție.
Ruminația nu funcționează așa.
Ea nu se încheie. Nu te lasă cu o concluzie clară și nici cu o stare mai bună. Te face doar să te întorci iar și iar la aceeași problemă, în fiecare zi, în alte forme, cu speranța că de data aceasta vei înțelege mai bine.
De obicei, sună cam așa:
„Când am început să mă simt așa? Cred că era de la asta. Dar poate și de la discuția cu soțul meu. Sau e din trecut? Poate are legătură cu mama. Sau cu atacul de panică. Dar înțepăturile astea în piept? Oare când au început? Și dacă nu e anxietate? Poate îmi scapă ceva important…”
Și așa mai departe, ore întregi, zile, uneori luni.
Cu impresia că faci ceva important, când de fapt tocmai acest mecanism devine unul dintre lucrurile care îți întrețin neliniștea.
Motivul pentru care ruminăm este simplu: credem că, dacă mai stăm puțin în gândire, vom găsi soluția. Că vom înțelege suficient cât să ne simțim mai bine. Dar pentru că acel moment nu vine, continuăm să ne gândim și mai mult. Și, încet, gânditul devine principala noastră ocupație.
Problema este că nu toate lucrurile se clarifică prin gândire continuă.
Uneori chiar invers: cu cât te gândești mai mult, cu atât te încurci mai tare.
Asta nu înseamnă că nu există nimic de înțeles în viața ta sau că nu ai probleme reale. Înseamnă doar că ruminația nu este forma sănătoasă prin care le rezolvi.
În schimb, există lucruri concrete de care te poți ocupa. Gătitul, ordinea în casă, munca, o plimbare, dansul, pictatul, o conversație bună, orice te scoate puțin din cercul închis al minții și te aduce în prezent.
Par lucruri mici, dar tocmai ele ajută. Pentru că te reașază în viață și îți dau o altă calitate a atenției. Iar din această așezare, fără presiune și fără obsesia de a rezolva totul pe loc, apar adesea și răspunsuri.
Mi-a rămas în minte o vorbă a unui prieten drag:
când te găsești într-o groapă adâncă, poate că primul lucru bun pe care îl poți face este să te oprești din săpat.
Cred că exact asta se întâmplă și cu ruminația.
Dacă ea te-a adus într-un loc de și mai multă neliniște, nu tot ea te va scoate de acolo.
Poate că nu ai nevoie să te mai gândești încă o oră la aceeași problemă. Poate că ai nevoie să te oprești puțin, să te întorci la ceva concret, să-ți vezi de viață și să lași mintea să iasă din cercul în care s-a prins singură.
De multe ori, de acolo începe și claritatea.