Spunem adesea că vrem să creștem, să ne dezvoltăm, să fim mai integri, mai sinceri cu noi înșine și cu ceilalți.
Dar, de multe ori, nu avem aceeași disponibilitate și pentru partea care face această creștere posibilă: să ne privim cu adevărat greșelile, motivațiile greșite și zonele în care nu trăim în acord cu ce susținem.
Și atunci apare o întrebare importantă: Dacă spui că vrei să crești, de ce îți este atât de greu să vezi adevărul despre tine?
Există câteva obstacole:
Imaginea
Imaginea este rolul pe care îl jucăm în fața celorlalți. Masca prin care vrem să fim acceptați, validați, admirați sau menținuți într-o anumită poziție.
Problema apare atunci când această imagine începe să fie prea diferită de realitatea noastră interioară.
De exemplu, spun că sunt sincer, integru, respectuos și plin de compasiune, dar în realitate mă mint, manipulez, evit adevărul sau nu respect limitele și deciziile celuilalt.
Și, în acest punct, am de ales între două lucruri:
ori recunosc adevărul și încep să schimb ce este de schimbat,
ori mă ascund, disimulez și fug de el.
În primul caz, creșterea chiar este importantă pentru mine, în al doilea, importantă este imaginea.
Atunci povestea despre cât de mult iubesc adevărul, corectitudinea sau evoluția devine doar un ornament pus pe o identitate falsă. Pentru că, în cele din urmă, nu vorbele arată cine sunt, ci deciziile mele.
Vinovăția și rușinea
Când sunt foarte atașat de imaginea mea, îmi va fi greu să-mi recunosc greșelile.
Pentru că a recunoaște o greșeală înseamnă, într-un fel, să lași să se crape imaginea pe care încercai s-o menții. Înseamnă să vezi că nu ești atât de impecabil pe cât ai vrut să pari.
Și atunci apar rușinea, defensivitatea și vinovăția.
Dar realitatea este mult mai simplă: n-am fost niciodată perfecți. Iar undeva, în adânc, știm asta deja.
Poate tocmai de aceea ne consumăm atât de mult încercând să ne apărăm imaginea. Dacă am crede cu adevărat că ea coincide complet cu realitatea, nu am mai simți nevoia să ridicăm atâtea ziduri în jurul ei.
Ne este greu să acceptăm propria imperfecțiune din mai multe motive, dar două apar foarte des:
frica de a nu fi judecați și respinși
și frica de a nu pierde puterea pe care credem că o avem asupra celorlalți prin imagine
Amândouă sunt, de multe ori, exagerate.
Oamenii care îți sunt aproape cu adevărat nu te vor iubi mai puțin pentru că greșești. Dimpotrivă, uneori te respectă mai mult atunci când poți vedea, recunoaște și repara.
Pentru că toți greșim, dar este important ce facem cu greșeala după ce o vedem.
Iar dacă ai nevoie de o imagine perfectă ca să păstrezi puterea asupra celorlalți, atunci, de fapt, nici nu cauți relații reale. Cauți control.
O relație autentică nu se sprijină pe imagine, ci pe ceea ce este real în tine dincolo de ea.
Victimizarea și amânarea schimbării
Uneori, după ce greșim, nu mergem direct spre adevăr și schimbare, ci cădem într-o altă capcană: ne autoflagelăm.
Ne certăm, ne victimizăm, spunem că ne este prea greu, că nu înțelegem, că nu facem față, că suntem blocați.
Și, deși pare că suferim sincer, uneori această suferință are și un rol inconștient: amână schimbarea.
Pentru că timpul petrecut în vinovăție și autopedepsire este timp care nu mai merge în clarificare, asumare și decizie.
În loc să mă întreb:
ce este important pentru mine și cum pot începe să respect asta?
rămân blocat în:
ce rău sunt, cât de mult am greșit.
Când omul este mai smerit, îi este mai ușor să accepte că a greșit. Nu pentru că nu-l doare, ci pentru că nu se mai aștepta să fie perfect.
Poate să fie inconfortabil, chiar trist, dar depășește rapid momentul și merge mai departe să învețe să fie mai bun și să repare greșeala.
În cele din urmă, totul se reduce la adevăr și la decizie.
A vedea o greșeală nu este o sentință ci chiar este, de multe ori, exact pasul care face posibil progresul.
Orice vezi clar în tine și ai curajul să recunoști devine material pentru creștere.
Altfel, fără această întâlnire cu adevărul, dezvoltarea rămâne doar o poveste frumoasă.
Poate de aceea merită să privești procesul cu mai multă blândețe: așa cum un copil cade de pe bicicletă, se ridică și încearcă din nou. Nu pentru că îi place să cadă, ci pentru că știe, instinctiv, că fără cădere nu învață să meargă.