Mulți oameni spun că își doresc mai multă încredere în sine, dar puțini se opresc să clarifice ce înseamnă, de fapt, asta.
Iar înainte de orice obiectiv, e important să știm exact către ce vrem să mergem. Cum ar arăta, concret, mai multă încredere în sine? Cum ne-am da seama că ea a crescut? Ce s-ar schimba în felul în care gândim, simțim și acționăm?
Pentru că, dacă pornim la drum cu o definiție greșită, vom munci mult în direcția greșită.
De multe ori, confundăm încrederea în sine cu altceva: cu perfecțiunea, cu succesul constant, cu imaginea impecabilă. Ne imaginăm că vom avea încredere în noi atunci când nu vom mai greși, când vom reuși în tot ce ne propunem, când vom ști ce să spunem, cum să arătăm și cum să fim văzuți.
Dar asta nu este încredere în sine, este o dorință de perfecțiune și de control a imaginii.
Și tocmai această dorință ne slăbește.
Nu putem avea încredere reală în noi cât timp, în interior, încercăm să menținem în fața celorlalți o imagine perfectă. Pentru că imaginea aceea nu este reală. Este prea lustruită, prea rigidă, prea departe de condiția umană.
De aceea, multe exerciții de „încredere în sine” nu funcționează. Afirmațiile pozitive, de exemplu, încearcă adesea să întărească exact imaginea de care ne agățăm.
Ne spunem că suntem extraordinari, impecabili, capabili de orice, dar undeva în noi există o parte care știe că această imagine este exagerată sau falsă. Și atunci apare conflictul interior.
Ajungem să credem că nu avem încredere în noi, când, de fapt, nu avem încredere într-o imagine care nu ne reprezintă cu adevărat.
Și e bine că nu avem.
Încrederea reală în sine nu înseamnă să crezi că vei reuși în orice. Înseamnă să ai încredere în resursele tale atunci când viața devine dificilă.
Înseamnă să te bazezi pe adaptare, discernământ, inteligență, creativitate, toleranță, sensibilitate, determinare, capacitatea de a repara, de a învăța, de a reveni.
Încrederea reală apare atunci când nu te mai bazezi pe povestea unei versiuni perfecte despre tine, ci pe faptul că poți face față realității, chiar și atunci când nu iese totul bine.
Asta înseamnă și să renunți, treptat, la dorința de a controla felul în care ești perceput. Să accepți că vei fi uneori judecat, poate chiar pe nedrept.
Un exemplu bun este vorbitul în public.
Nu voi putea ieși relaxat în fața unui public dacă mă aștept să fiu perfect, să-mi amintesc fiecare detaliu, să știu răspunsul la orice întrebare și să nu greșesc deloc.
Dar dacă accept că nu sunt perfect, lucrurile se schimbă.
Pot să nu-mi amintesc toate detaliile și totuși să mă descurc, pentru că înțeleg imaginea de ansamblu.
Pot să nu știu toate răspunsurile și totuși să rămân sincer, să spun „nu știu acum” și să revin ulterior.
Pot să greșesc și totuși să rămân stabil emoțional, să-mi recunosc eroarea și să merg mai departe.
Iar relaxarea apare, nu pentru că am devenit perfect, ci pentru că am încredere că resursele mele mă vor susține chiar și atunci când lucrurile nu ies impecabil.
Asta este încrederea în sine reală.
Nu încrederea într-o imagine perfectă, ci încrederea că poți rămâne prezent, flexibil și întreg într-o lume în care nimeni nu este perfect, chiar dacă mulți joacă acest rol.