„Persoana mândră este constant în defensivă din cauza vulnerabilității egoului și a negării. În schimb, persoana smerită nu poate fi umilită, pentru că a renunțat la această vulnerabilitate.”
— David R. Hawkins, Letting Go
Cu toții trecem prin momente în care ne simțim atacați: prin vorbe, prin comportamentul celuilalt sau, uneori, doar prin felul în care simțim ostilitatea lui.
Și, aproape imediat, intrăm în defensivă: ne justificăm, atacăm înapoi, căutăm să pedepsim.
Conversația nu mai este o întâlnire între doi oameni, ci o luptă între două imagini care încearcă să se apere.
De ce intrăm atât de ușor în defensivă?
Pentru că, de multe ori, avem ceva de apărat.
Iar acel ceva este adesea mândria noastră: imaginea de sine cu care ne-am identificat, poziția din care vrem să fim văzuți, din care vrem să avem dreptate, să fim deasupra, să nu fim atinși.
Mândria nu înseamnă doar aroganță evidentă. Uneori înseamnă și pretenția tăcută că nu ar trebui să ni se vorbească așa, că nu ar trebui să fim contraziși, că nu ar trebui să fim tratați într-un mod care ne zgârie imaginea.
O putem recunoaște în gânduri precum:
„Cum își permite?”
„Nu este corect.”
„Nu așa se fac lucrurile.”
„Nu este normal.”
„Îi arăt eu.”
Toate acestea vorbesc, într-un fel sau altul, despre o poziție interioară de superioritate, despre nevoia de a avea ultimul cuvânt sau de a nu coborî din rolul pe care ni l-am atribuit.
O putem recunoaște și în emoții precum furia, disprețul, umilința, rușinea sau anxietatea.
Furia apare când realitatea nu respectă pretențiile noastre.
Disprețul apare când îl coborâm pe celălalt ca să ne ridicăm pe noi.
Rușinea apare când imaginea pe care voiam s-o susținem se fisurează.
Iar anxietatea apare adesea din conflictul dintre ce vrem să controlăm și ce nu putem controla de fapt.
Asta nu înseamnă că trebuie să ne rușinăm și mai tare când ne recunoaștem în astfel de reacții.
Mândria, orgoliul, impulsul de superioritate sunt mecanisme omenești. Nu ne fac monștri și nu apar pentru că am ales conștient să fim așa. Dar, odată ce începem să le vedem, putem decide ce facem cu ele.
Aici începe maturitatea. Nu în faptul că nu mai apare impulsul, ci în faptul că nu îl mai validăm automat, ci:
- Observăm reacția
- Alegem să nu credem imediat gândul de superioritate
- Alegem să nu pedepsim
- Refuzăm lupta, chiar dacă ea ne tentează.
Atunci când nu mai reacționezi imediat, începi să vezi mai clar ce apărai de fapt.
Poate apărai dreptatea, controlul, imaginea, o mândrie rănită.
Dar, dacă reziști puțin impulsului de a te apăra, poți descoperi și altceva: că nu tot ce se activează în tine spune ceva esențial despre cine ești.
De aceea mi se pare atât de valoroasă ideea lui Eckhart Tolle de a nu reacționa imediat atunci când cineva te critică sau te atacă. Să lași, măcar pentru câteva clipe, imaginea să nu se apere și să observi ce se întâmplă în tine.
Disconfortul apare, dar, uneori, după el vine și un spațiu nou.
Un spațiu în care vezi că nu te-ai micșorat cu adevărat doar pentru că nu ai răspuns. Nu ai devenit mai puțin, ci tocmai renunțând la lupta de a părea mai mare, devii mai liber.
Ce se întâmplă, de fapt, când alegem să nu reacționăm imediat?
Alegem împotriva ego-ului nostru automat, luptei, nevoii de a pedepsi.
Și cu fiecare astfel de alegere devenim puțin mai maturi, puțin mai blânzi și puțin mai puțin dependenți de imaginea pe care o apărăm.
Poate că tocmai asta este opusul defensivității: nu pasivitatea, ci smerenia. Nu slăbiciunea, ci libertatea de a nu mai avea atât de mult de apărat.