Un lucru cu care lucrez foarte des în terapie este normalizarea stărilor, a reacțiilor și a contextelor de viață prin care trec oamenii care vin la mine.
De multe ori, când cineva îmi povestește prin ce trece, primul lucru pe care încerc să-l fac nu este să intru direct în analiză, ci să scad încărcătura negativă din felul în care persoana privește acel moment.
De ce?
Pentru că, dacă îți privești stările ca pe ceva de necuprins, întunecat și imposibil de dus, dacă vezi contextul vieții tale doar ca pe o mare nedreptate în fața căreia nu ai nicio putere, iar comportamentele celorlalți doar ca pe atacuri personale pline de răutate, atunci raportarea aceasta te va consuma profund.
Și, în timp, te poate duce spre anxietate, epuizare, neputință și pierderea dorinței de a schimba ceva.
De multe ori, nu doar ce ni se întâmplă ne apasă, ci și povestea pe care mintea o construiește în jurul acelui lucru.
Tindem să exagerăm magnitudinea unor stări sau evenimente pentru că, undeva, există și o parte din noi care vrea să se simtă victimizată, importantă în suferința ei sau chiar superioară prin nedreptatea pe care o trăiește.
Asta nu înseamnă că suntem răi și nici că trebuie să ne învinovățim. Înseamnă doar că avem mecanisme omenești, pe care merită să le vedem mai clar.
Problema este că victimizarea, importanța și superioritatea pot fi seducătoare pe moment, dar pe termen lung ne fură liniștea și bucuria vieții.
De aceea, procesul de normalizare este atât de important, deși poate fi dificil.
E firesc să avem rezistență atunci când cineva încearcă să ne desprindă de povestea dramatică a minții. Suntem oameni și avem impulsul de a exagera, de a dramatiza, de a ne simți speciali în suferință sau profund nedreptățiți. Toate acestea fac parte din procesul de maturizare.
Ce contează, însă, nu este faptul că aceste impulsuri apar, ci ce facem după ce le vedem.
Mi-a rămas în minte ceva spus de o clientă foarte dragă mie. După ce am normalizat împreună situația prin care trecuse și am trecut prin rezistențele care se activaseră în ea, mi-a spus că le povestise prietenelor evenimentul, iar ele îi confirmaseră sentimentul de nedreptate, ceea ce o făcuse să se simtă mai bine pe moment, dar mai rău pe termen lung.
La finalul ședinței, mi-a spus ceva foarte frumos: că povestea din mintea ei s-a dărâmat și că, în mod surprinzător, se simte liniștită.
Mi s-a părut o reacție foarte valoroasă.
Pentru că arată un lucru important: atunci când omul începe să iubească adevărul mai mult decât povestea care îi hrănea suferința, liniștea poate apărea foarte repede.
Așadar, nu este o problemă că mintea noastră are tendința să dramatizeze ceea ce ni se întâmplă. Este un automatism uman și foarte răspândit.
Devine o problemă abia atunci când îl lăsăm să ruleze fără să-l confruntăm cu realitatea.
În fond, nu impulsurile noastre ne afectează cel mai tare, ci felul în care răspundem la ele.
Iar partea bună este că răspunsurile mai sănătoase se pot învăța și, în timp, pot schimba profund felul în care ne trăim viața.