Fiecare dintre noi are o legătură cu propriul corp și cu senzațiile interioare. Iar faptul că suferința psihică se exprimă adesea și prin corp nu mai este demult o idee străină.
Pentru unii, cum este și cazul meu, trădările interioare se simt repede în corp. Mă refer la acele zone în care trăim din pretenții, din nevoia de control, din superioritate, din validare sau din refuzul de a ne asuma responsabilitatea pentru propria viață. În astfel de momente, corpul poate reacționa prin dureri, epuizare, blocaje, infecții sau alte forme de disconfort.
La alții, semnalele apar mai lent, mai subtil sau după mai mult timp.
Dar, într-un fel sau altul, corpul poate deveni un reper important. Uneori, el ne arată că ceva din felul în care trăim nu este bun pentru noi. Că mergem într-o direcție care ne consumă sau că ne mințim, ne forțăm, amânăm ceva ce știm deja.
Am auzit cu toții povești despre oameni care, după o boală gravă, un accident sau o pierdere majoră, au spus că acel moment dureros i-a trezit și le-a schimbat viața. Nu pentru că suferința ar fi fost bună în sine, ci pentru că i-a obligat să vadă ce nu mai puteau continua să ignore.
Și atunci apare întrebarea: De ce avem uneori nevoie de o suferință atât de mare ca să schimbăm ceva?
Tendința este să spunem că, până atunci, nu știam. Dar eu cred că, de multe ori, lucrurile sunt mai complicate. Nu ne trezim la ceva complet necunoscut. Ne trezim, mai degrabă, la ceva ce știam deja într-un fel tăcut, dar nu voiam încă să vedem până la capăt.
Conștientizarea asta a venit pentru mine printr-o experiență personală.
Mă confruntam cu o problemă de sănătate care tot revenea și exista și posibilitatea să se agraveze. La un moment dat, la a patra reapariție, mi-am auzit foarte clar un gând: „Gata. Acum chiar mă opresc.”
Nu am înțeles imediat tot ce era în spatele lui. Dar gândul acela a rămas cu mine. Și, pentru că lumea mea interioară m-a preocupat mereu, m-am întors spre el până când am început să înțeleg.
Din ce să mă opresc?
Ce știu deja că ar trebui să opresc, dar nu fac?
Ce văd și totuși aleg să amân?
De ce aștept consecințe mai mari ca să mă iau în serios?
Pentru mine, răspunsul era că nu-mi asumam responsabilitatea pentru niște aspecte importante din viața mea. Știam, într-un fel, că e o problemă. Dar nu eram încă suficient de motivată să schimb ceva fără să fiu împinsă de consecințe.
Aici cred că este unul dintre punctele cele mai dificile ale naturii umane: uneori nu ne schimbăm când vedem adevărul, ci abia când costul de a nu ne schimba devine prea mare.
Așa că merită să ne punem niște întrebări:
Ce ar fi dacă ai asculta semnalele mai devreme?
Dacă ai lua în serios disconfortul încă din fazele lui mai mici?
Dacă ai face schimbarea cât încă mai ai resurse, nu când ești deja pe minus?
Pentru că adevărul este că schimbarea e mult mai ușoară atunci când încă ai energie, claritate și putere. Când suferința nu a ajuns încă să te strivească.
Și totuși, foarte mulți dintre noi așteptăm să fim împinși până la limită.
Poate din obișnuință sau din speranța că, dacă mai amânăm puțin, nu va mai trebui să schimbăm nimic.
Dar exact acolo este locul în care începe vindecarea: în momentul în care nu mai aștepți consecințe mai mari ca să iei în serios ceva ce știi deja.
Introspecția sinceră poate scurta mult drumul. Nu face schimbarea ușoară, dar o poate face mai timpurie, mai curată, mai puțin costisitoare.
Și, chiar dacă natura noastră ne împinge adesea să învățăm abia când ajungem pe minus, excepțiile există.
Oricine poate alege, uneori, să se oprească mai devreme din ceva ce știe că face greșit.