Cu toții amânăm, chiar dacă știm foarte bine că nu este nici eficient, nici sănătos.
Dar, așa cum se întâmplă în multe alte zone ale vieții, una este să știm ceva și alta este să trăim în acord cu acel adevăr.
Ce putem face, totuși, când observăm că amânăm? Ce pași mici ne pot ajuta până când ajungem la o schimbare mai profundă?
Un prim pas foarte important este să ne clarificăm exact când, cum, unde și cât vrem să facem.
Ambiguitatea este unul dintre marii aliați ai amânării.
Dacă îți spui că vei scrie o carte „cândva”, acel „cândva” poate să nu vină niciodată. În schimb, dacă spui clar:
- mâine, după prânz, îmi stabilesc capitolele
- sâmbătă, la cafea, încep draftul primului capitol
- duminică seara citesc ce am scris
Lucrurile se schimbă, pentru că totul devine concret.
Un alt lucru important este să nu-ți propui prea mult deodată.
De multe ori, problema nu este doar sarcina în sine, ci felul în care o vedem: prea mare, prea grea, prea neplăcută. De aceea ajută enorm să reduci obiectivul.
Nu „fac toată curățenia în bucătărie”, ci „spăl primele vase”.
Nu „scriu azi tot capitolul”, ci „scriu două paragrafe”.
Nu „rezolv tot”, ci „mă apuc”.
De foarte multe ori, începutul este partea cea mai grea. După ce pornești, lucrurile curg mai ușor.
Dar, dincolo de tehnici, cred că există și ceva mai important: să nu ne mai mințim.
Aici începe, de multe ori, schimbarea reală.
Să nu-mi spun: „am chef, dar sunt cam obosită”, când adevărul este: „nu am chef deloc și aș face aproape orice altceva.”
Să nu-mi spun: „mă ocup mâine”, când adevărul este: „cel mai probabil voi amâna și mâine, dacă nu schimb ceva concret.”
Să nu-mi spun: „e prea greu”, când adevărul este: „nu e imposibil, doar nu vreau să simt acum disconfortul.”
Să nu-mi spun: „nu știu”, când adevărul este: „nu știu încă, dar aș putea afla dacă m-aș pune serios pe treabă.”
Să nu-mi spun: „nu am starea potrivită”, când adevărul este: „aștept o dispoziție ideală care probabil nu va veni.”
Și, poate cel mai important, să nu-mi spun: „mai suportă amânare”, când ceva din mine știe deja că acel lucru contează și că tocmai de aceea mă tot apasă.
Adevărul nu rezolvă totul pe loc, dar schimbă punctul din care pornesc.
Pentru că, atunci când mă mint, nu doar amân sarcina. Mă îndepărtez și de realitate, încep să-mi justific, să-mi cosmetizez, să-mi explic frumos de ce nu fac. Și, odată cu asta, apare și mai mult consum interior: stres, vinovăție, anxietate, neliniște.
În schimb, dacă îmi spun adevărul, chiar și într-un mod incomod, ceva se limpezește.
Poate că tot voi amâna astăzi, dar măcar nu mă mai ascund de mine.
Pot să văd limpede: eu aleg să amân. Iar dacă aleg amânarea, aleg și consecințele ei.
Pentru că de aici începe responsabilitatea. Și, foarte des, tot de aici începe și schimbarea reală: din momentul în care nu te mai ascunzi în spatele justificărilor și ai curajul să spui simplu ce se întâmplă de fapt.
Nu „n-am putut”. Ci „n-am vrut destul”.
Nu „n-am avut cum”. Ci „n-am vrut să trec prin disconfort”.
Asta poate să doară puțin, dar e un loc mult mai bun de pornire decât minciuna.
Pentru că doar din adevăr se poate construi ceva solid.