Avem tendința să vorbim cu multă siguranță despre lucruri pe care, în realitate, nu le-am înțeles până la capăt și nu le-am integrat în viața noastră. Dar ne place să ținem discursuri despre ele, pentru că ne susțin imaginea de sine: omul lucid, omul profund, omul stabil, omul care știe.
Mi se întâmplă uneori să urmăresc oameni care vorbesc foarte convingător despre o viață sănătoasă, liniștită și împlinită, în timp ce, din energia lor, se simte mai degrabă tensiune, neliniște sau lipsă de așezare.
Și nu mă deranjează că nu sunt perfecți, nimeni nu este.
Mă deranjează ruptura dintre ce spun și ce trăiesc: distanța dintre energia lor reală și imaginea pe care încearcă să o mențină.
Iar când sfaturile sună bine, dar sunt clar deconectate de viața reală, apare inevitabil întrebarea: dacă aceste lucruri funcționează atât de bine, de ce nu se văd încă în tine?
Cred că este o formă minimă de respect față de viață să nu vorbești cu mare siguranță despre lucruri pe care nici tu nu știi încă să le trăiești.
Pentru că, dacă ai încerca cu adevărat să le aplici, ai descoperi poate că nu e atât de simplu: că apar piedici, că reușești doar pe jumătate, că te încurci, că ai nevoie de ajutor.
Dar nu facem și noi asta, fiecare, în viața personală?
Ne mințim că ceva nu ne afectează, deși e clar că ne afectează.
Ne mințim că ne-am responsabilizat, deși încă fugim.
Ne mințim că totul e în regulă, deși anxietatea ne urmărește la fiecare pas.
Ne mințim că știm, deși n-am integrat nimic.
Ne mințim că suntem fericiți, deși ne consumăm pe interior.
Ne mințim că suntem prietenoși, deși suntem ostili.
Și, de fiecare dată când facem asta, se creează o ruptură între ce am vrea să fie în noi și ce este de fapt.
Pentru că nu poți schimba o minciună, doar un adevăr.
Cât timp preferăm să rămânem într-o poveste convenabilă imaginii pe care vrem s-o jucăm, evoluția nu este posibilă. Poate exista discurs despre evoluție, decorul ei, dar nu și schimbarea reală.
În schimb, în momentul în care începem să vedem adevărul, chiar și atunci când doare, se eliberează ceva: povestea se rupe, rolul se slăbește, și apare un spațiu nou din care putem cu adevărat evolua.
Poate că nu ești încă ceea ce ai fi vrut să fii. Poate că ești mai speriat, mai confuz, mai instabil, mai dependent de validare, mai puțin integru decât ți-ar plăcea să crezi.
Dar tocmai recunoașterea asta te apropie de schimbare.
Nu pentru că te micșorează, ci pentru că te așază în singurul loc din care poți porni cu adevărat: locul real în care ești. Iar de acolo, poți deveni altceva.
Și poate că, atunci când crezi că ai ajuns deja la adevăr, merită să te mai întrebi o dată.
Cum îți trăiești viața?
Ce decizii iei?
Din ce motivații alegi?
Unde încă te ascunzi?
Iar dacă încă nu este clar, cere ajutor.
Pentru fiecare dintre noi există, uneori, cineva care poate vedea mai limpede decât vedem noi și care ne poate ajuta să ne întoarcem, cu mai multă sinceritate, la ce este real.