Nu am avut o copilărie perfectă și tind să cred că nimeni n-a avut. Limitările părinților, ale noastre și ale contextului în care am crescut lasă urme. Asta este real.
Dar nu totul se reduce la copilărie.
Cu ani în urmă, trăiam o neliniște interioară puternică și am mers la un psiholog ca să înțeleg de unde vine. Am fost îndrumată spre moartea tatălui meu, un subiect important și dureros, care merita discutat, dar care nu era cauza neliniștii mele de atunci.
Am petrecut luni întregi vorbind despre copilărie și despre acel context. La final, nu mă simțeam mai bine. Din contră, neliniștea crescuse și se instalase și o depresie.
În cele din urmă, am încheiat terapia, deși simțurile mele îmi spuneau de mai devreme că ceva nu este în regulă.
Am avut recent și o clientă care ajunsese deja la atacuri de panică, insomnie și o neliniște generalizată. Îmi spunea că urmărea constant podcasturi și materiale despre traumă și copilărie și că ajunsese să creadă că acolo se află, în mod obligatoriu, atât cauza, cât și soluția.
Cu cât căuta mai mult, cu atât găsea mai multe probleme. Dar nici cauza nu devenea clară, nici soluția. Așa că ajunsese să caute și mai intens.
Pentru ea, a fost foarte important să înțeleagă că nu avea o cauză ascunsă și misterioasă în trecut care să explice tot ce trăia în prezent. După ce a încetat să mai consume compulsiv acest tip de conținut și să caute peste tot explicații, neliniștea s-a redus, insomnia s-a liniștit, iar răspunsurile au început să apară în prezent.
Și, de multe ori, răspunsurile din prezent sunt mai simple decât ne imaginăm.
Sigur că trecutul ne influențează. Sigur că părinții noștri nu au fost perfecți. Sigur că există consecințe care se văd și astăzi.
Dar după ce ai înțeles, măcar în linii mari, ce ai trăit și ce urme a lăsat, munca reală tot în prezent se face.
Pentru că și problema se trăiește tot în prezent.
Și tot aici poate fi schimbată.
Mai mult decât atât, pentru multe dintre frământările noastre actuale, cauzele care le întrețin sunt tot actuale: alegeri, relații, lipsa limitelor, evitări, ruminație, stil de viață, lipsă de asumare, frici pe care le hrănim zi de zi.
De aceea, dacă vrem să fim eficienți, privirea noastră trebuie să se întoarcă înapoi doar atât cât este necesar, apoi să revină în prezent.
Nu totul se reduce la copilărie.
Iar când încercăm să explicăm totul prin trecut și refuzăm să ne uităm sincer la ce facem acum, există riscul să încurajăm în noi o victimizare care ne ia din putere și ne ține pe loc.
Asta am simțit și eu în lunile în care căutam fără oprire explicații în trecut: că deveneam din ce în ce mai mult o victimă a unei istorii pe care nu o mai puteam schimba.
Și era disperant să caut mereu cauze, în timp ce mă simțeam tot mai rău.
Mă bucur că astăzi știu ceva ce atunci nu știam: nu aveam o soluție magică de găsit în trecut. Aveam nevoie să mă întorc în prezent, să văd mai clar ce întreține neliniștea și să încep să lucrez de acolo unde eram cu adevărat.
Pentru că vindecarea nu începe în locul în care s-a produs prima rană.
De multe ori, începe în locul în care alegi, în sfârșit, să trăiești altfel.