Gândurile negative fac parte din viața fiecăruia dintre noi. Nu trebuie să muncim prea mult pentru ele, apar automat și cădem ușor în capcana de a le crede.
„Nu sunt destul.”
„Nu sunt în stare.”
„Viața e nedreaptă.”
„Ceilalți sunt împotriva mea.”
Mircea Miclea, profesorul care mi-a fost cel mai drag în facultate, compara tiparele de gândire cu o cărare prin pădure. O cărare pe care am mers des, pe care am curățat-o, am luminat-o și am întreținut-o devine ușor de urmat.
Pentru mulți dintre noi, cărarea cea mai bătătorită este negativismul.
Când încercăm să gândim altfel, e ca și cum am păși pe un drum nou. Un drum mai puțin umblat, mai întunecat, mai nesigur. Nu știm exact unde duce și ne sperie. Atunci ne întoarcem repede la ce ne este familiar.
Doar că familiar nu înseamnă și sănătos.
Să înțelegem asta ne ajută să nu ne speriem atât de tare când apare incertitudinea. Ne ajută să stăruim pe noua cărare, chiar dacă, uneori, mai alunecăm înapoi pe cea veche.
Dar asta înseamnă și altceva: toată energia pe care am investit-o, conștient sau nu, în întreținerea negativismului, va trebui investită conștient în construirea unui mod mai sănătos de a gândi.
Și aici apare întrebarea: Cum ar fi dacă, în loc să aduc argumente pentru cât de nedreaptă este viața, aș începe să gândesc altfel?
„Am destul.”
„Am cât pot avea acum.”
„Sunt destul pentru a avea o viață bună.”
„Nu trebuie să demonstrez nimic nimănui.”
„Dacă am provocări, ele nu sunt neapărat împotriva mea.”
Astfel de gânduri ne pot duce aproape imediat într-o stare mai liniștită. Dar, chiar în acel punct, apar și fricile secundare:
Dacă ajung să cred că am destul, nu-mi pierd motivația să evoluez?
Depinde din ce motivație trăiai înainte.
Poți să vrei să evoluezi ca să fii admirat, validat, lăudat, ca să te simți superior sau important. În cazul acesta, nu vei simți aproape niciodată că ai destul. Și te vei teme mereu că poți pierde ce ai câștigat.
Dar poți să vrei să evoluezi și dintr-un loc mai sănătos. Pentru că îți place să lucrezi, că te liniștește responsabilitatea, că te energizează creativitatea. Pentru că știi că stagnarea, pe termen lung, te apasă.
În cazul acesta, motivația nu dispare. Din contră, se așază mai bine.
Diferența este că, în primul caz, evoluția este folosită pentru a susține imaginea de sine. În al doilea, ea vine din viață, din plăcerea de a construi, de a învăța, de a deveni mai bun fără să trebuiască să demonstrezi ceva.
Și dacă ajung să cred că sunt destul, nu-mi pierd dorința de a mă cunoaște?
Nu. Poate chiar dimpotrivă.
Autocunoașterea devine mai sinceră atunci când nu mai este făcută din dispreț față de tine sau din presiunea de a deveni „mai mult” ca să meriți. E mai ușor să te dezvolți atunci când pornești dintr-un loc de acceptare, nu din rușine.
Și dacă nu mai demonstrez nimănui, pentru ce mai fac ceea ce fac?
Pentru tine, liniștea ta, relațiile tale, viața ta.
Pentru bucuria de a trăi mai așezat și mai adevărat.
Și atunci apare o altă întrebare:
Ar trebui să fiu fericit când am provocări grele?
Nu. Nu despre asta este vorba.
Nu trebuie să-ți placă tot ce trăiești. Nu trebuie să te bucuri de greu doar ca să pari evoluat. Dar este o mare diferență între a recunoaște că îți este greu și, în același timp, a rămâne conectat la încrederea în viață, și a cădea complet în neputință, revoltă și ruminație.
Până la urmă, totul se reduce la ce alegi să hrănești în tine.
Poți hrăni lipsa, comparația, nemulțumirea și nevoia de a demonstra.
Sau poți hrăni liniștea, munca sinceră, răbdarea și suficiența.
Iar uneori, de aici începe o viață mai bună: din momentul în care încetezi să te porți cu tine ca și cum n-ai fi încă destul.